REFLECTII

Februarie 2004,era o iarna atat de friguroasa,vantul aproape ca-mi taia fata iar gerul imi patrundea pana-n oase dar toate aceste senzatii erau acoperite de fericirea care-mi exploda in suflet.Pentru prima oara , in viata mea aveam sa parasesc granitele tarii si sa ma indrept cu bratele deschise catre sotul meu.
Imi amintesc atat de bine acea zi,mama trista imi facea cu mana si-mi ura tot timpul numai bine , sa am grija de mine cu lacrimi in ochi,tatal meu ma incuraja si ma imbarbat stiind ca are o fiica bataioasa , sora mea impreuna cu un bun amic m-au condus pana la tren,lacrimile le curgeau pe obraji,deja le era dor de mine…
Trenul s-a pus in miscare iar viata mea deja luase o alta traiectorie care avea sa se numeasca peste 4 ani Carla Monica si cine stie , cine sau ce va mai urma…
Ganduri,sperante,iluzii m-au incercat tot drumul pana la Arad,acolo avea sa ma astepte sotul meu.Intr-un compartiment simpatic,clasa I,mi-am petrecut ore si ore rasfoind carti si reviste fara nici un continut in acele clipe , nu ca n-ar fi fost interesante ci pentru ca eu citeam dincolo de ele.
La Bucuresti am schimbat trenul,a trebuit sa stau in gara 3 ore , timp in care am fost nevoita sa-mi duc bagajele la cala si nu erau deloc putine.Un tanar amabil se ofera sa ma ajute,bineinteles contracost dar macar am scapat de cele 3 geamantane pe care oricum nu reuseam sa le duc de una singura , ulterior am constatat ca ma pacalise caci am platit si timpul de depozitare a bagajelor si efortul lui de a-mi le cara .Am fumat tigara dupa tigara,deja degetele imi miroaseau puternic a tutun,nu-mi placea dar viciul asta imi provoca placere…Soseste si trenul cu o mica intarziere,de la Brasov pana la Arad mi-a tinut companie un domn de vreo 50 ani,sincera sa fiu la un moment dat incepuse sa ma plictiseasca,era prea vorbaret iar eu , cum sunt in general o fire destul de tacuta si retrasa ma cam deranja…fuma si el si uite asa am fumat in compartiment pe rupte,miroseam in intregime a tutun…noroc ca nu a venit nici un angajat al CFR-ului ca sa ne atentioneze sau cine stie , poate s-ar fi unit alaturi de noi…
La ora 8 dimineatza eram in Arad,trenul se pregatea sa opreasca,deja zaresc peronul iar ochii mei ii cautau pe cei ai sotului meu,uite-l!Inima imi salta de bucurie,am emotii,tremur de fericire…ce frumos ma asteapta,uite-l,da,m-a zarit!Suntem impreuna!
Imbratisati,cuprinsi de atatea emotii,ne-am sarutat prelung pe peron si ne-am zis atatea cuvinte de iubire,eram amandoi mana de mana,vorbareti si entuziasmati,aveam sa ne incepem oficial viata ca sot si sotie.
Dupa ce ne-am savurat cafelutza la un bar din centrul Aradului,am pornit catre Italia,acolo unde avea sa ma astepte o noua viata,un nou inceput.Drumul a fost bun dar lung,tare lung,aveam impresia ca nu mai ajung dar peisajele,ceea ce mi-a fost dat sa vad pentru prima data au fost incredibile,m-au fascinat din prima clipa si am fost atat de bucuroasa ca aveam ocazia sa vad si altceva,o alta lume,o alta viata mult mai fermecatoare din cea din care plecasem.Am trancanit o gramada,am povestit indelung de orice nimic,a fost perfect iar acasa avea sa ma astepte cu bucurie cumnatii si cumnata,la acel moment Petrica locuia impreuna cu ei.
In jur de ora 2 dimineata am ajuns la San Giovani Lupatoto , o micuta localitate , foarte cocheta , situata la 5 km de Verona.
Petrica a trebuit sa plece la munca in acea dimineata iar eu dupa un somn copios facut pana la ora 12 am dat bucuroasa un simplu buna tuturor celor din casa dar surpriza , nimeni nu mi-a raspuns.Am insistat si am indraznit sa salut din nou,credeam ca nimeni nu m-a auzit…de abia cineva a reusit sa-mi raspunda printre buzele abia intredeschise la salut , a doua zi la fel, a treia zi deja incurcam clar pe cineva.Nu am inteles nici pana in ziua de azi de ce aceasta aversitate fata de mine,ce asteptari au avut de la mine,ce a trebuit sa fac si nu am facut dar pentru mine care de abia pusesem piciorul pe un pamant strain,fara prieteni,fara familie ci doar avandu-l alaturi pe Petrica a fost teribil de greu,a fost groaznic…si uite asa mi-am petrecut 3 luni din viata inchisa intr-o camera,iesind de acolo doar cat sa mananc si sa-mi fac o cafelutza si asta fara ca ei sa fie in prezenta mea,am preferat sa fiu singura,sa fac plimbari lungi si sa cunosc poporul italian asa cum este el prin ochii unui strain.
Cam la doua saptamani,inainte sa ma reintorc in tara caci aveam nevoie de viza pentru continuitatea actelor,cumnata mea a incercat sa se imprieteneasca cu mine,dar…eu nu pot uita prin cate am trecut fara nici macar un motiv care sa-i revendice comportamentul atat de inuman fata de mine.Si acum cand ne intalnim,nu avem prea multe sa ne spunem,nu avem ce vorbi sau mai bine zis , eu nu mai am ce vorbi …
In vara lui 2004 am facut nunta,a fost superb,o nunta de vis.Rochia de mireasca am luat-o din Italia,am fost la un dragut salon de moda din Vicenza unde faceau numai tinute de ocazie si le-am prezentat modelul meu de rochie dorit , au fost si ei atat de incantati de creatia mea si uite asa s-a nascut un nou model intitulat”Teodora”,sunt mandra ca rochia de mireasa pe care am purtat-o a fost creatie proprie si deja dupa putin timp inspirasem si alte fete din tara.
Dupa 3 saptamani de vacanta in Romania ne-am reintors in Italia.Deja Petrica gasise o noua casa,numai pentru noi doi,in Verona,aproape de centru…eram fericita,entuziasmata,eram din nou eu , chiar daca nu intr-u total implinita(lipsa unui loc de munca pe masura),macar linistita si fericita.
Am inceput sa urmez cursuri de limba italiana,timp de 2 ani am studiat limba italina si pot zice ca acum chiar daca nu vorbesc perfect , iar perfect cred ca poti cunoaste o limba straina doar dupa ani buni de sedere in tara respectiva , baza gramaticala o am insusita excelent de bine…A trebuit sa ma lupt de la bun inceput cu “grijile” celor din jur in ceea ce priveste cunoasterea limbii italiene,toti radeau ca nu cunosc limba italiana incepand de la neamuri pana la prieteni ,m-am intrebat si inca ma intreb ce e rau in asta?Zau ca n-am inteles,era si normal sa nu cunosc italiana din moment ce n-am studiat-o nici macar o singura data in scoala,asa cum nu stiu un dram de rusa,germana sau chineza dar daca cineva se gaseste sa rada de ceva o face negresit si neintarziat si uite ca azi stiu sa vorbesc si italiana , cum era si firesc sa o invat si mai presus de toate ma pot lauda si cu o carte scrisa de mine,e vorba de un vocabular(cuvinte si expresii) tradus italian roman,roman-italian,cartea fiind semnata sub numele meu si da, sunt mandra de asta,de ce nu?E realizarea mea,e munca mea,numai eu stiu cum am lucrat la aceasta carte cu un bebe in burtica si ulterior cu bebele la san , scriind de zor dar a meritat,succesul e al meu si e de necontestat.Nimeni nu stie de aceasta realizare a mea(doar parintii mei si desigur sotul),de ce?Pentru ca nu sunt genul care sa se laude ,imi place sa fiu judecata asa cum ma prezint,in starea mea naturala,cu toate ca de multe ori a te cobori sau a te urca la nivelul fiecarei persoane poate reprezenta sau nu o mare greseala.Faptul ca incerci sa urci si sa tinzi catre niveluri mai elevate mi se pare firesc , natural si de aplaudat dar atunci cand incerci sa fi om si sa te cobori la nivelul oricarui intelect,de cele mai multe ori constati ca ai facut un pas gresit caci tocmai acele persoane te judeca in fel si chip,iti dau note si verdicte din cele mai usturatoare.
Si job-ul…job-ul dupa care plang si-n prezent si nu o data ma intreb oare ce-ar fi fost viata mea daca mi-as fi continuat cariera?De mii si mii de ori imi ziceam”cariera inainte de toate”dar mi-am incalcat promisiunea urmandu-mi dragostea,urmandu-l pe “Romeo” chiar pana la Verona,el,sotul meu adorat!Nu regret nici un pas facut dar mi-ar fi placut sa-mi cunosc si cealalta cale,cealalta soarta,oare era infloritoare sau un regres total?Slujba la care am visat de pe bancile liceului,aceea de a lucra ca economist si mai tarziu intr-o banca.Imediat dupa terminarea facultatii mi-am gasit un job foarte bine platit pe atunci ( castigam mai mult decat castiga mama mea,cu o vechime si experienta redutabila ) , la o firma privata,functia de contabil.Dupa un an sunt promovata ca economista ,in sfasit visul mi s-a implinit si inca foarte repede,nesperat de repede…dar numai eu stiu cat am muncit acolo,de la 8 dimineata pana la 10 noaptea de cele mai multe ori , era o munca destul de dura,mai ales ca eram si incepatoare,se profita mult de criteriul acesta,nu aveam decat baza teoretica la inceput dar am progresat destul de bine in timp,zic eu…in orice caz nu era o munca pe care ar fi putut sa o faca un familist din cauza orelor tarzii la care se termina programul.
Acum la 31 ani nu pot sa nu ma intreb ce sanse mai am daca intr-o zi ma voi intoarce “acasa”?Zero!Aici,sa ma angajez intr-o functie “anume”nu sunt sanse,diploma nefiind recunoscuta din cauza materiilor studiate in tara,a formei diferite de contabilitate…asta nu ar insemna decat sa o iau de zero si sa incep o noua facultate si totusi,eu ca strain nu am nici o sansa,intotdeauna va prima cetateanul italian prima sansa,ceea ce este si normal , dar inainte de toate ,trebuie sa recunosc , nu am puterea de a o lua de la inceput in ceea ce priveste pregatirea mea scolara,e prea mult pentru mine si oricum nu as face fata taxelor foarte mari de plata,ar trebui sa muncesc iar munca,scoala,copilul si sotul nu s-ar impleti sub nici o forma.
In urma cu 4 ani , am lucrat ca muncitoare in Italia si nu mi-e absolut deloc rusine,ma simt chiar foarte mandra, intr-o fabrica de preparare a salatelor de diferite tipuri(de la rosii,morcovi la spanac)dar nu am rezistat mai mult de 3 zile,era mult prea mult pentru mine,se lucra intens,de la 5 dimineatza la 9 seara,numai stat in picioare iar patronul vorbea tot timpul urat si murdar,am avut curajul sa-i replic in fata,fapt pentru care am fost numita “peperoncino”(ardei iute)mediul in care se lucra era rece si umed,nu un loc pentru mine,deja dupa 3 zile aveam picioarele si mainile umflate,cauza proasta circulatie a sangelui cu care ma lupt din copilarie,am decis:sanatatea primeaza!
Am intalnit in acesti ani foarte multe persoane de diverse nationalitati:polonezi,arabi,palestinieni,egipteni,brazilieni,cubanezi,indieni…dar nu m-am putut impreieteni cu nimeni , modul de viata , de mentalitate si de abordare a problemelor sociale m-au facut sa raman in continuare singura ; doar cu o poloneza am legat o frumoasa prietenie , din pacate sau din fericire pentru ea s-a mutat in Germania.
Nici cu romanii nu am putut lega o amicitie , avem cunostinte destule dar o prietena in adevaratul sens al cuvantului , inca nu…cauza?Mentalitatea gresita , invidia , snobismul , infatuarea , modul gresit de a trai si a vedea viata nu fac decat sa te indeparteze de astefel de oameni,nu generalizez,Doamne Fereste si nici nu vreau sa dau exemple caci exemplele se vad cu ochiul liber , la tot pasul , de la cel care numai pleaca din fata barului cu o bere in mana,urland si facand scandal crezand ca nimeni numai are puterea lui pana la barbatul care-si bate femeia,o jigneste, o umileste in plina strada sau acasa.Acestea si multe altele , mult mai grave , sunt lucruri pe care multi din conationalii nostri le fac pe meleagurile altor state iar noi cei cu coloana vertebrala si cu capul pe umeri trebuie sa le platim…

- VA URMA -